AEROPORT

de Stefan Caraman
Regia Ion-Ardeal Ieremia

Iata-ma in premiera la teatrul din Timisoara. Nu, nu in sala mare ci in asa numita sala STUDIO 5. Un spatiu neconventional care poate adaposti 40 de teatrofili. O sala aflata sus la cucurigu la care trebuie sa faci sport ca sa ajungi (etajul 5) si sa fi facut cura de slabire ca sa intri pe usa. O sala deschisa recent, in decembrie tocmai la premiera spectacolului pe care l-am vazut astazi si pe care il descriu (binenteles am dat copy paste de pe undeva) in cele ce urmeaza.

Povestea e simpla: El, un scriitor blazat, cu o istorie de iubiri mai mult sau mai putin patetice, mai mult sau mai putin puse sub semnul alienarii, captiv de bunavoie intr-o casnicie in care relatia de baza este ura civilizata. Ea, tinara, inteligenta, sclipitoare, dar, in egala masura, nesigura, prinsa intr-o relatie inconfortabila, victima a propriilor alegeri. Doi straini – un barbat si o femeie – intr-un moment de tranzit, la propriu, intra, aproape intimplator, unul in viata celuilalt. Interferenta meteorica a existentelor acestora devine o oglinda care, deformind, spune adevarul.

Femeie doar femeie…

Regia: Anton Tauf
Distributia: Aurora Prodan, Diana Podareanu, Ion Costin

Uite ca am ajuns dupa o lunga perioada de vreme (vreo doua luni) si la teatru. Nu la cel din Cluj ci la cel din Baia Mare. Da, da, pentru prima oara la teatrul din Baia Mare. Evident ca nu ma asteptam sa fie o experienta de neuitat, dar nici sa gasesc la BM o sala atat de calduroasa si primitoare. Si aproape goala.

“Femeie doar femeie” este o adaptare dupa “Cantecul lebedei” de Cehov (o piesa de 7 pagini). Daca in piesa originala a lui Cehov era vorba despre conditia actorului mai exact despre viata ratata a unui artist care s-a jertfit pentru teatru, in adaptarea lui Anton Tauf este vorba despre conditia femeii jertfita pentru cariera. O cariera care i-a adus in final mai multa suferinta decat placere. O jertfa mai mult regretata decat adulata. Iar daca ar fi fost dupa mine, as fi numit aceasta adaptare “Bocitul lebedei”.

In lipsa unei recenzii la adaptare, iata “Cantecul lebedei” de Cehov:

Din start trebuie sa spun ca eram foarte obosit caci nu dormisem de vreo 35 de ore (nu, nu am chefuit) si am si atipit din cand in cand pe bancile bisericii (in ciuda frigului distrugator). Dar cand nu eram in lumea viselor, sunetul vioarelor ziceai ca se ridica spre tavan intocmai cum se ridica aburii dintr-o cada cu apa fierbinte. Te uitai la cvartet si vedeai cum se ridica o aura de sunete in forma de tort cu marzipan. A fost senzational, poate ca vorbele mele nu v-au convins, insa trebuie neaparat sa incercati si voi. Asa ca urmariti programul filarmonicii si mergeti cu incredere cand vedeti un concert in biserica reformata (da, biserica aia unde se tin si oncerte de orga).

Pup you

J’ai connu Le Cvartet Transylvanie par hasard, en cherchant un cadeau avec Patricia pour un finlandais. Depuis, j’ai été très curieux qui, quoi et comment ils chantent. Aujourd’hui, mercredi 24 mars, j’ai eu l’occasion de les écouter en direct. Où? A l’Eglise Protestante de la rue Kogalniceanu (entre l’université et Baba Novac). Pendant une heure j’ai écouté «Les sept dernières paroles du Christ, Hob.: III/50-56 » de Joseph Haydn. Mais ceux-ci c’est seulement l’introduction. Je vous écris pour décrire une vision, un sentiment, un sensation que j’ai vécu pendant le concert. Très probablement à cause de l’acoustique d’église.

Du début je dois dire que j’ai étais très fatigué, car j’ai pas dormi depuis 35 heures (non, j’ai pas fait la fêté). Et du temps en temps j’ai même assoupi sur les bancs de l’église (même si j’étais glacé). Mais, quand je n’étais pas dans le monde des rêves, je voyais les sons comme ils s’élèvent vers le plafond, tout comme les vapeurs d’une baignoire pleine d’eau chaude. Je regardais le quatuor et je voyais l’aura du son comme s’élève en forme d’un gâteau de pâte d’amande. C’a été sensationnel, même si mes mots ne sont pas assez convaincants, vous devez essayer. Suivez le programme de la philharmonique de Cluj et aller avec courage quand vous voyez un concert à l’église protestant (oui, celle où il se passe les concert d’orgue).

Bisous

Program:

• 10.00-11.30 – Coltul copiilor. Magicianul povestilor, Marian Ralea, ii invita pe copii sa urce pe scena, sa devina personaje, si sa faca, impreuna cu acesta, „Judecata povestilor”.
• 12.00-17.00 – Vizite in culise. Vor fi organizate vizite in culisele teatrului, ghidate de actori. Spectatorii vor putea urca pe scena, vor fi condusi la cabinele actorilor si in alte spatii din spatele cortine
• 13.00-16.00 – Coltul Restituirii. Publicul va putea viziona inregistrarea spectacolului Hamlet de W. Shakespeare, in regia lui Vlad Mugur, realizat in anul 2001. Proiectia va fi urmata de discutii cu actori din distributia spectacolului.
• 16.00-18.00 – Coltului Literaturii. Moderatorul intalnirii – Ion Vartic, directorul Teatrului National din Cluj – propune spre dezbatere volumul “Viata unui om singur” de Adrian Marino, alaturi de invitatii sai: Lidia Bote-Marino, Ruxandra Cesereanu, Ion Muresan, Ovidiu Pecican, Marta Petreu, Ion Pop si Adrian Popescu.
• 18.00-20.00 – Repetitie deschisa. Repetitie deschisa a catorva scene din cea mai recenta premiera a Teatrului National: “Visul unei nopti de vara” de W. Shakespeare. Repetitia va fi condusa de regizorul spectacolului, Sorin Militaru, si va fi urmata de discutii cu actorii din distributie

Info PLUS: http://www.teatrulnationalcluj.ro/index.php?page=listpaged&pid=59&arh=1

Teatru (21:00) – Festival de teatru stdentesc in cadrul “Mai Fest” la Casa de Cultura a Studentilor, i-am prin pe reprezentantii scolii poloneze

Campus Fest (22:00) – prima zi de festival pe strada B.P.Hadeu, 4-5 tarabe de bere, vreo 3 cu mancare, o scena cu cativa spectatori in fata si Dany cu maris la un dozator; un motiv bun sa ne oprim la o bere

Astazi am tinut mortis sa merg la concertul de prezentare a viorii Stradivarius in Romania. Fara sa am ureche muzicala, si fara sa am cunostinte deosebite in domeniu stiam ca este o oportunitate pe care nu trebuie sa o ratez. Astfel am ajuns la 19:00 la Casa de Cultura a Studentilor din Cluj Napoca si cu doar 5 ron am intrat intro lume de vis. Nu ma asteptam sa fiu atat de impresionat de un concert. Vioara aceea m-a “uns pe suflet”. M-a uns asa tare incat mi-am cumparat si un CD cu 25 ron. Eu cel mai zgarcit om de pe planeta. Asa ca cei care aveti ocazia sa ascultati concertul nu o ratati, merita din plin. Aveti programul turneului pe alexandrutomescu.com

In luna septembrie a anului 2007 violonistul Alexandru Tomescu a castigat concursul pentru vioara Stradivarius Elder-Voicu, dobandind astfel dreptul de a canta pe acest instrument de exceptie pentru urmatorii 5 ani. Acest nou succes a confirmat inca o data valoarea incontestabila a tanarului artist roman.

Construita in 1702, vioara “Stradivarius Elder-Voicu” este una din putinele viori Stradivarius din lume aflate inca in stare de functionare. Achizitionata in 1956 pentru Ion Voicu din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, vioara nu a mai fost folosita pe scenele de concert din 1997.

Vioara se afla in posesia violonistului pe o perioada de 5 ani, durata contractului de comodat.

Pe scurt parerea mea. Nu a fost o piesa reusita. A fost remarcabila stradania si ambitia cu care a fost jucata. Mi-au placut cativa actoti, dramaturgia a fost buna, insa punerea in scena mie nu mi-a placut. S-a exagerat poate cu vulgaritatea, desi stiu ca in lumea contemporana este ceva normal. In continuare o critica mai avizata:

Din LiterNet.ro de Florian-Rareş Tileagă

Da, ştiu că-i un titlu bun, ştiu că atrage, dar spectacolul aşa se şi cheamă: Penthouse (Ex ossibus ultor). E scris de C.C. Buricea-Mlinarcic şi e montat în studioul Teatrului Naţional din Cluj, textul fiind unul din cele mai specifice produse de lucru ale Taberei de Dramaturgie a Cotidianului, desfăşurată anul trecut la Târgu-Jiu (1-11 august 2007, ediţia IV).

Cadrul. Acum, pentru cine nu ştie, Dramaturgia Cotidianului e un program tânăr în lumea românească de proiecte, fiind pus la cale de unii oameni de teatru şi presă, în majoritate redactori ai MAN.In.FEST sau tineri studenţi şi masteranzi din Cluj. Ceea ce nu înseamnă că e made in Cluj, muncă patriotică în folosul universităţii. Dimpotrivă. Plimbată de la Băiuţ la Baia Mare şi Târgu-Jiu, Tabăra de Dramaturgie are tot tacâmul unui proiect psiho-sociologic: idee de lucru, echipă cât de cât constantă, muncă de teren diversă, plan de prelucrare şi prezentare a rezultatelor.

Plus de asta, Dramaturgia… a venit, an de an, cu un mod atât de rodnic de a cotrobăi în viaţa cotidiană românească, încât teatrul ar trebui să fie primul care să ţină cont de el. Pe scurt, Dramaturgia… a avut tot timpul urechile ciulite pentru unele din cele mai noi şi încă neexplorate, nestudiate mutaţii care au loc în omul (mai ales tânăr) de azi. Ele au fost cercetate jurnalistic, eseistic şi dramaturgic, astfel că teme precum “migraţia forţei de muncă” sau “viaţa comunităţii” au ajuns material bun de reportaje, comentarii, expoziţii foto, piese şi scenarii.

Anul trecut, însă, coordonatorii programului (Miruna Runcan şi C.C. Buricea-Mlinarcic) au schimbat “placa”, orientând Tabăra de Dramaturgie spre o temă pe care au numit-o Generaţia X-Men & Women. “Numit” e mult spus. E mai mult o “găsire fluctuantă şi identificare bâlbâită” a Generaţiei X-Men, un fel de spionare îngrijorată a acestei generaţii ermetice şi ultra-complicate de “tineri din ziua de azi”, care, în linii mari, s-ar defini prin: atrofierea relaţiilor şi reacţiilor umane; îndepărtarea de natură şi izolarea în virtualitate; reducţia şi stereotipizarea vocabularului; îngustimea alegerilor de viaţă; confuzia identitară; ambiguizarea comunicaţională; frenezia revoluţiei sexuale etc.

Textul. Cam toate astea apar în Penthouse (Ex ossibus ultor), scenariu în nouă tablouri (publicat în suplimentul de dramaturgie a revistei MAN.In.FEST, nr. 3/2007), făcându-l un produs tipic al felului în care Dramaturgia Cotidianului s-a apropiat de pulsul Generaţiei X-Men.

Dar, cum poate era de aşteptat, un text care conţine atâtea idei şi subteme nu poate să conteze atât ca poveste, cât contează ca mănunchi pestriţ de ipostaze, în cazul situaţiilor narative, şi ca licăriri tipologice, în cazul personajelor. Subiectul piesei e doar un pretext, un suport necesar, reuşind să spună cu mult mai puţin decât resturile de întâmplări, replicile întrerupte sau franjurile secundare ale acţiunilor. Adică n-are rost să-ţi aminteşti povestea, dacă uiţi amănuntele ce au justificat-o. Iar amănuntele sunt puse la bătaie pentru a ilustra, din capul locului, două antiteze care limpezesc semnificaţiile.

Una la mână, avem ciocnirea pretenţiilor de trai natural, vital, cu cele de trai inert. Adică îl avem pe Doctorul Pomponiu, exponent pătimaş al nevoii de a trăi activ, brut, fără fineţurile şi simplificările tehnologice ale vieţii moderne. Asta îl şi face să trăiască la mansardă, la “penthouse”, în limbaj arhitectural) Găsim la el o fascinaţie ridicolă pentru Evul Mediu, dar şi o lipsă de pricepere în a-şi ascunde adulterul cu eleva Beatrice. Nu reuşeşte să se impună ca model de vitalitate masculină, ba chiar scapă în cea mai neconvingătoare artificialitate. Tot aşa, eleva Simina e tipul femeii active, tranşante, în stare de omor pentru a demonstra, frenetic, vitalitatea feminină în sânul civilizaţiei patriarhale. Deci, ex ossibus ultor, adică “din mormânt se ridică răzbunătorul”… Dar răzbunarea ei din final, prin crimă, nu face decât să acopere cu şi mai mult non-sens disperarea şi pretenţiile ei de femeie-în-acţiune.

Exaltaţi apar şi dincolo, dar în ideea de trai steril, ferit de natură. Poate apariţiile lui Cosmin – un tânăr gay, pasionat de jocurile PC – sugerează cel mai bine viaţa artificială, încarcerarea în virtualitatea computerului, vulnerabilitatea în reacţii şi deruta profesională. Corina, soţia lui Pomponiu, vine din urmă şi îngroaşă această stare contagioasă de dezordine identitară. Dar o face la nivel sexual, în scena lesbi cu Beatrice, frumoasa blondă, care umple şi ea acest peisaj incult, stupid şi grăbit.

Doi la mână, piesa vine cu un contrast între real şi fals. Sunt scene întregi de agitaţie şi confuzie, graţie unor încrucişări de situaţii pe cât de dramatice, pe atât de false. Iar distanţa între ce a fost şi ce se crede că a fost devine şi mai spumoasă, cu cât ţâşnesc în acţiune, pe rând, tot felul de personaje de un grotesc încins la maxim, flămânde de senzaţional, care întreţin o neobosită industrie a zvonului (ofiţerul Răzmeriţan, Reporterul Ciupea, Baba Paraschiva). Pluteşte, în piesă, o pâclă de prefaceri şi pretenţii (Simina, Cosmin, Beatrice sunt elevi la liceu de teatru…), care la tot pasul alunecă în ridicol; lumea umană a personajelor se reduce la tipologii schematice, alcătuind o lume stridentă şi vulgară, undeva parcă la capătul lumii, unde nu contează decât zarva, nervii, în fine spectaculosul cu orice preţ.

Totuşi, unele replici sunt prea încărcate de referinţe culturale şi aluzii anecdotice, care complică semnificaţia centrală a scenei. Sunt momente când oricum firava poveste se pierde în nuanţe mult prea subtile chiar şi pentru o primă lectură, nuanţe fără de care sensul de bază al situaţiei ar putea fi înţeles la fel de bine. Senzaţia e, oarecum, de construct sofisticat, deşi replicile au o curgere rapidă, autentică, de unde şi umorul divers al reacţiilor personajelor.

Şi încă ceva, despre text. Pe lângă faptul că totul e strâns într-un înveliş de parodie rapidă (comicul de nume, de limbaj), piesa vine cu o soluţie subtilă de a sugera nevoia personajelor de a recupera vitalitatea pierdută. Mai exact, replicile sunt intercalate de versuri, aşa că dacă la început avem câteva puseuri de versificaţie, spre final textul e năpădit de lirism, vorbindu-se numai în versuri. E ca un virus de muzicalitate între personaje, un fel de “rinocerită” în ideea de patos, trimiţând la lirismul eroic al personajelor de dramă istorică, “de acţiune”. Ba chiar avem şi epilog, tot în vers alexandrin, ce încheie piesa exprimând, hâtru, profesiunea de credinţă a Dramaturgiei Cotidianului, care tocmai a fost probată în piesă: teatrul nu trebuie neapărat să placă; teatrul e făcut “din bucăţile” de realitate mediatizată la TV, fiind o prelucrare, prin colaj, a acestei realităţi; teatrul dă un sens vieţii cotidiene, un sens îndrăzneţ pe care noi încă nu avem tăria să-l recunoaştem; teatrul e sărbătoare.

Spectacolul. În studioul “Euphorion”, în decorul minimal în care se joacă spectacolul Penthouse, piesa are însă o altă calitate. N-o să încep să-l povestesc, căci n-are rost să spun ce se întâmplă în spectacol, câtă vreme trebuie lămurit ce se întâmplă cu spectacolul. Mai precis, să vedem ce-i lipseşte spectacolului pentru a fi la fel de convingător precum textul.

Înainte de toate, spectacolul nu se abate de la structura narativă din text, ceea ce-i asigură un tempo alert al acţiunilor şi al rostirii replicilor. Avem acelaşi colaj de ipostaze umane, independente unele de altele ca tonalitate, fiecare scenă fiind contrapunct pentru cea anterioară. Adică de la calmul scenei restaurantului, se saltă în verva nebună a satului unde se face investigaţia crimei sau, tot aşa, de la atacurile verbale ale soţilor Pomponiu se sare în ambianţa soft a camerei lui Cosmin. Contează şi muzica ce însoţeşte fiecare heblu (una şi aceeaşi melodie pe motive medievale, prelucrată electronic, dar şi Dies Irae, compus de Peter Venczel special pentru Penthouse), având un efect bun de “ungere” a acestui discurs spectacular oricum destul de fluent.

Dar sunt prea multe secvenţe în care calitatea acestui ritm de joc e aproape anulată de o greşită abordare a ridicolului şi grotescului, în jocul actoricesc. Până una-alta, să nu uităm că vorbim de un spectacol jucat de studenţii în anul III de actorie ai Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, coordonaţi de Diana Cosma şi Radu Teampău. Ceea ce scuză unele excese de interpretare sau problemele de dicţie.

În sfârşit. Adevărul e că nu începe bine scena, că unii actori se şi aruncă să nimerească nuanţele cele mai gălăgioase ale ridicolului, făcând, din neverosimilul subtil al situaţiilor, un neverosimil neconvingător şi necontrolat al actoriei. Sigur, ideea textului e de a aduce în prim-plan o lume diformă, însă gestica şi mimica mai mult mâzgălesc decât nuanţează. E, pe alocuri, cazul actriţei Angelica Lupoianu (Paraschiva), al Dianei Turtureanu (Beatrice), al lui Sorin Sălcudean (Slujitorul) şi al lui Vladimir Marian (Trubadurul), care, în alte scene, se descurcă fără probleme sau stridenţe.

Problema începe de acolo de unde s-a hotărât ca rolurile groteşti (al Reporterului, jucat de Alexandru Hinţu şi al Paraschivei) să fie jucate cât mai deformat (am descoperit unele foarte bune trimiteri la animaţie). Dar aici, “deformat” înseamnă mult gest imprevizibil, adică vizualitate puternică. Iar acest ostentativ “ce se vede” nu face decât să complice banalul “ce se spune”, publicul râzând mult mai mult la efectele actoriceşti decât la replici. De unde şi senzaţia că povestea, sensurile şi umorul rămân undeva în urma actoriei, care trage spectacolul într-o exuberanţă obositoare. Şi tocmai fiindcă replicile sunt înţelese greu şi târziu, din cauza actoriei ostentative, îndrăznesc să spun că Penthouse e, din păcate, un fel de “spectacol de a doua vizionare”. De aceea, îi lipsesc o potolire a vizualităţii în favoarea textului rostit şi o anumită aşezare a interpretărilor actoriceşti, fără grabă, fără căutări evidente de accente dinainte stabilite.

De reţinut, în schimb, apariţiile savuroase ale lui Mircea Conţ, în rolul unui Ofiţer înţepat, cu mişcări înfipte de marionetă horror, ca şi ale lui Ciprian Cosma, într-o interpretare pufoasă a homosexualului Cosmin. Vezi şi scenele în care Andra Nae (Corina), Vlad Mureşan (Pomponiu) şi Diana Roşca (Simina) joacă fără ezitări, cu creşteri credibile de gest şi voce, cu control autentic asupra reacţiilor. E mai ales meritul muncii acestora cu dramaturgul, la repetiţii, fiindcă… aşa e normal.

La cât sex şi orori se petrec în Penthouse, îmi dau seama că publicul “de elită” n-ar avea ce căuta pe acolo. Ce mai, după titlu, conţinut şi estetică, ar fi un fel de “teatru de revistă porno…”. Sunt formele marginale ale teatrului, oameni buni, e vâltoarea de resturi ale lumii, resturi murdare, slabe, gălăgioase, pentru care n-aţi avea răbdare decât dacă aţi crede şi voi în ideea nu neapărat de dramaturgie, cât de dramă a cotidianului!

Sigur, unii ar zice că Dramaturgia Cotidianului (prin Generaţia X-Men & Women) nu-i decât… o chestie pretenţioasă, cool, nouă. De fapt, atât de nouă, încât se fac că nu ştiu de ea; sau că ştiu şi “ei, şi?”… Nu-i de mirare; lumea în care a crescut această incomodă Dramaturgie… e lumea uitucă, împărţită, îngustă şi cu ochelari de cal a teatrului românesc. Tocmai de aceea, Dramaturgia… rămâne a echipei care a gândit-o şi scris-o, a subiecţilor care au justificat-o şi a fanilor care se regăsesc în ea. Şi care chiar au nevoie de o ediţie a V-a, fiindcă Dramaturgia Cotidianului şi-a propus să fie, pentru hopurile, denivelările, mutaţiile şi mutanţii României secolului XXI, cam ceea ce e Bixtonimul pentru nasul înfundat: o cale de eliberare, care creează dependenţă.

Penthouse (Ex ossibus ultor)
Dramaturgia: C.C. Buricea-Mlinarcic.
Regia: Diana Cosma şi Radu Teampău.
Scenografia: Lucian Broscătean, Laura Ciobanu, Alina Morar, Gina Vişan.
Muzica: Peter Venczel.
Concept audio-video: Mihai Pedestru şi Soos Attila.
Distribuţia: Vlad Mureşan (Doctorul Răzvan Pomponiu), Diana Turtureanu (Beatrice Răzmeriţan), Mircea Conţ (Raoul Răzmeriţan, ofiţer SSPIR), Andra Nae (Corina Pomponiu), Diana Roşca (Simina Georgescu-Prisăcaru), Ciprian Cosma (Cosmin Calandrache), Angelica Lupoianu (Paraschiva Prisăcaru), Alexandru Hanţiu (Reporterul Radu-Călin Ciupea), Vladimir Marian (Trubadurul), Sorin Sălcudean (Slujitorul), Miruna Bilei (Poliţista).
Durata: 1 h 28 min.
Data premierei: 18 decembrie 2007.

O comedie tipic romaneasca cu actori tipic romaniesti. Inghesuiala mare la usa, bilete vandute fara loc, am fost 6 si am stat toti impartiti pe unde am prins locuri libere. Totusi a fost frumos, frumos pentru ca am ras, nu pentru ca piesa ar fi fost bine jucata. S-au observat mici ezitari, roluri jucate slab. Pana la urma nu faptul ca s-a ras a meritat piesa.

Rasul a fost instaurat datorita unor expresi ca:
“Ba pas”
“Je mon fut”
“ne permitem ca suntem in familie”

…sau scene in care servitoarea de origine germana incerca sa vorbeasca romaneste, trecerea alaiului cu morti, certurile dintre cele trei surori si cea mai tare faza cand una dintre gaite a facut o rostogolire inainte grupat pe care inca unii colegi de-ai mei de la sport nu o pot face(gaita are vreo 50 de ani).

Din port.ro

Gaiţele
(comedie)
autor: Alexandru Kiriţescu

Actori:
Lena – Viorica Mischilea, Maria Seleş
Fraulein – Elena Ivanca
Ianache Duduleanu – Emanuel Petran
Margareta Aldea – Irina Wintze
Wanda Serafim – Eva Crişan
Mircea Aldea – Dragoş Pop
Georges Duduleanu – Petre Băcioiu, Virgil Műller
Colette Duduleanu – Maria Muntean
Zamfira – Lucia Wanda Toma
Aneta Duduleanu – Melania Ursu

Decor: T.Th. Ciupe
Costume: Gelu Badea
Regizor: Gelu Badea

Scurtă prezentare: O atmosferă thanatică în care cele trei “viespi” urmăresc avide cortegiile de înmormântare, în care ferocitatea se împleteşte cu senilitatea cretină. Ritmul infernal prin erupţia de ură absolută, scoate piesa din statism, imprimându-i o evoluţie galopantă. Ca într-o pânză de păianjen, “gaiţele” îşi sufocă victimele atunci când vor ele să evadeze din cercul lor infernal.

Astazi, dupa ce m-am intors din Cheile Turzii, am intrat direct la cantina, am infulecat i m-am bagat la un dus rapid, pentru ca la ora 19:00 am vrut sa mergem la Filarmonica. Nu stiam ce spectacol e, probabil ca si daca stiam numele, nu intelegeam nimic. Cel putin eu care sunt afon. Bogdi se mai stie un pic. Oricum, a fost super tare, cred ca mi-a placut mai mult ca la Teatru. E foarte linistitoare si placuta. In pauza m-am intalnit si cu Alina si cami, colegele mele de la FEFS. Ca sa nu scriu departe de subiect iata si compozitia spectacolului:

De pe Cluj4all.com
Concertul va prezenta trei simfonii. Simfonia in Mi bemol major, H. I / 74 [Hoboken I nr. 74] de Joseph Haydn va deschide concertul, o lucrare reprezentativa pentru vasta creatie simfonica a compozitorului austriac, formata din peste o suta de astfel de lucrari.
Orchestra Simfonica a Filarmonicii clujene va interpreta in continuare Posthorne Symphonie (denumita si Posthorne Serenade) in Re major K. V. 320 [Köchel Verzeichniss 320] de Wolfgang Amadeus Mozart, creatiei ce se inscrie in muzica de divertisment a secolului al XVIII-lea.
In incheiere, dirijorul Reinhard Goebel propune o lucrare din aceeasi perioada, a secolului al XVIII-lea, apartinand unui compozitor contemporan cu cei trei reprezentanti importanti ai Clasicismului muzical (Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart si Ludwig van Beethoven), Pavel Wranitzky. Grande Symphonie op. 36 (de Pavel Wranitzky), una dintre cele mai importante creatii ale compozitorului polonez, va fi interpretata in prima auditie nationala.